Valer Dorneanu	- președinte
Cristian Deliorga	- judecător
Marian Enache	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Marieta Safta	- prim-magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate referitoare la Legea pentru modificarea art. 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011, formulată de Președintele României.2. Sesizarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție, ale art. 11 alin. (1) lit. A.a) și ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 3.906 din 10 iulie 2020 și constituie obiectul Dosarului nr. 959A/2020. 3. În motivarea obiecției de neconstituționalitate se susține, în esență, că legea criticată - prin care sunt interzise în unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale, inclusiv în unitățile care oferă educație extrașcolară, activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași, contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), alin. (4) și alin. (5), referitoare la statul de drept, principiul separației puterilor în stat, respectiv la respectarea Constituției și a legilor, ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalității cetățenilor în fața legii în coroborare cu cele ale art. 32 privind asigurarea accesului la învățătură și cu cele ale art. 49 privind protecția copiilor și a tinerilor, ale art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, ale art. 29 privind libertatea conștiinței, ale art. 30 alin. (1) și alin. (2) referitoare la libertatea de exprimare și la interzicerea cenzurii, ale art. 32 alin. (6) referitoare la autonomia universitară, precum și ale art. 61 alin. (1) teza a doua, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, pentru motivele expuse, în esență, în continuare.Susținerile referitoare la încălcarea art. 29 din Constituție privind libertatea conștiinței4. Se consideră că soluția Parlamentului de a impune prin lege ce activități, teorii sau opinii și cu ce scop se pot constitui acestea în activități educative care să poată fi desfășurate în unitățile de învățământ și, prin urmare, ce discipline se pot studia în mediul școlar sau academic contravine libertății individuale de conștiință, întrucât, prin această formă, dispoziția normativă este de natură să îngrădească libertatea de gândire și a opiniilor. Norma, prin ea însăși, reprezintă o condiționare de natură legală a libertății gândirii și a opiniilor, deoarece aceasta realizează întocmai o interpretare pe cale legislativă a scopului/finalității procesului de gândire. Or, libertatea conștiinței se manifestă potrivit propriului discernământ al individului.5. Obligativitatea dispozițiilor lit. e) a alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 1/2011, așa cum sunt acestea prevăzute de legea criticată, este opozabilă nu numai furnizorilor de educație, ci și destinatarilor actului educațional. Astfel, interzicerea pentru personalul didactic și pentru elevi și studenți, în toate spațiile de învățământ, a activităților care au ca scop distribuirea unor teorii sau opinii privind identitatea de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași, reprezintă eo ipso o problemă de natură a genera nerespectarea libertății conștiinței, câtă vreme aceste dispoziții determină obligații în sensul predării/urmării unor cursuri/discipline având ca obiect o anumită teorie/opinie cu un rezultat/scop contrar convingerilor fiecărui individ.6. Se mai arată că, potrivit art. 29 alin. (1) și (2) din Constituție, individul se bucură de libertatea neîngrădită a gândirii și a opiniilor, libertatea conștiinței fiind garantată. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, a statuat că aceasta „conferă consistență liberei dezvoltări a personalității umane ca valoare supremă garantată de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.“ Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) teza finală din Legea fundamentală, „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale“ și, conform prevederilor art. 29 alin. (6) din Constituție, „Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine“. Cu privire la aceste prevederi constituționale, prin aceeași decizie menționată mai sus, instanța constituțională a constatat că „Legea fundamentală garantează părinților dreptul la îngrijirea și educarea copiilor lor și cuprinde dreptul la educarea religioasă. (...) însă acest drept de educare nu aparține exclusiv părinților, statul, căruia i s-a încredințat controlul asupra întregului sistem școlar, asumânduși în mod autonom și concurent o misiune proprie de educare, corelativă cu cea a părinților. Rezultă că, pe de o parte, există o obligație negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credință religioasă, iar, pe de altă parte, există și obligația pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învățăturilor unui anumit cult sau credință religioasă, să creeze cadrul legislativ și instituțional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art. 29 și art. 32 din Constituție. Însă, în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situația de ași apăra sau proteja libertatea conștiinței, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligației negative a statului, care, în virtutea acestei obligații, nu poate impune studierea religiei“. Se apreciază că aceste considerente se pot aplica, mutatis mutandis, la orice situație legată de asigurarea libertății de gândire și a opiniilor, indiferent dacă aceasta este sau nu în scop educativ, potrivit propriilor convingeri, atâta vreme cât se manifestă în spirit de toleranță și de respect reciproc.7. Având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora statul garantează libertatea conștiinței, care trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc, întregul sistem educațional trebuie să fie deschis pentru idei, opinii și valori, statul trebuind să se abțină de la adoptarea unor soluții legislative care pot fi interpretate ca lipsite de respect față de convingerile persoanelor, respectiv ale părinților sau ale tutorilor legali. În acest sens sunt și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii. De aceea, în organizarea activităților de învățământ, statul trebuie să vegheze la respectarea acestor libertăți, consacrând posibilitatea elevilor/studenților majori de a participa la studierea anumitor discipline, teorii sau opinii ori de a înțelege sau gândi un anumit concept, respectiv rezultat, potrivit propriei lor convingeri.8. Se invocă jurisprudența Curții Constituționale referitoare la libertatea de conștiință și, respectiv, libertatea de conștiință religioasă prin care s-a statuat că acestei libertăți îi este atribuit imperativul toleranței, în special în relație cu demnitatea umană garantată de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori. Având în vedere acest motiv, instanța constituțională a afirmat că acesta exclude, de principiu, ca activitățile și comportamentele ce izvorăsc dintr-o anumită atitudine sau credințe ori din convingeri filozofice nonreligioase să fie supuse sancțiunilor pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament indiferent de motivele de credință ale persoanei în cauză (Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014). Prin urmare, orice constrângere a persoanei în manifestarea unei opinii, teorii, cu atât mai mult o constrângere de natură legală, contravine libertății conștiinței consacrate de Constituție. Susținerile privind încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalității cetățenilor în fața legii, în coroborare cu cele ale art. 32 privind asigurarea accesului la învățătură și cu cele ale art. 49 privind protecția copiilor și a tinerilor9. Se apreciază că, prin impunerea unei condiții în sensul arătat, legea supusă controlului Curții Constituționale este de natură să determine excluderea din sfera beneficiarilor dreptului la educație a celor care ar dori studierea teoriei/opiniei identității de gen, circumstanțiată însă, în mod subiectiv, de către legiuitor, în funcție de modul în care aceasta este înțeleasă. Dispozițiile nou-introduse prin legea criticată nu își găsesc nicio justificare obiectivă și rezonabilă, iar respectarea acestor condiții, impuse sub această formă, este dificilă, aproape imposibil de realizat de către destinatarii săi.10. Mai mult decât atât, legea criticată condiționează accesul la educație prin impunerea unor constrângeri în manifestarea unei teorii/opinii expres prevăzută prin lege, atât pentru beneficiari, cât și pentru furnizorii de educație. Or, această limitare a exercițiului unor drepturi personale în considerarea unor drepturi colective și interese publice reprezintă o ingerință în realizarea drepturilor garantate de art. 29 și art. 30 din Legea fundamentală și de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care nu respectă principiul proporționalității între măsurile luate și interesul public ocrotit. Respectarea acestui principiu este o cerință imperativă în cazurile de restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, iar măsura de restrângere trebuie să fie în acord cu situația care a determinat aplicarea ei și, totodată, să înceteze odată cu dispariția cauzei care a determinat-o, sens în care se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 657 din 8 noiembrie 2016 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care aceasta din urmă a statuat că scopul Convenției constă în protejarea unor drepturi concrete și efective, nu teoretice sau iluzorii.Susținerile privind încălcarea prevederilor art. 32 alin. (6) din Constituție referitoare la autonomia universitară11. Invocându-se principiul autonomiei universitare, jurisprudența Curții Constituționale, documente internaționale din domeniu, precum Declarația de la Bologna, semnată de către miniștrii educației din 29 de state europene, inclusiv România, care are ca scop principal crearea unui Spațiu european al învățământului superior cu luarea în considerare și respectarea autonomiei universitare, și Declarația de la Praga din 2009 a Asociației Universităților Europene, se arată că autonomia universităților presupune, în primul rând, dreptul acestora de a-și organiza singure facultățile, departamentele sau centrele de cercetare, în acord cu standardele de calitate din învățământul superior. Astfel, comunitatea universitară este îndreptățită să își stabilească misiunea proprie, strategia instituției, structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie, cu respectarea legislației în vigoare. În ceea ce privește misiunea asumată, în vederea îndeplinirii obiectivelor ce decurg din aceasta, instituțiile de învățământ superior trebuie să asigure criteriile și standardele de calitate, să gestioneze eficient activitățile de învățământ, de cercetare și transfer cognitiv.12. Or, potrivit art. 131 din Legea nr. 1/2011, pentru îndeplinirea obiectivelor sale, orice instituție de învățământ superior poate cuprinde componente organizatorice, precum facultăți, departamente, institute, centre sau laboratoare, unități de cercetare ș.a., iar, conform alin. (2) al aceluiași articol, unitățile de cercetare pot fi înființate pe perioadă determinată și pe proiecte, care au autonomie și statute proprii. De asemenea, Senatul universitar aprobă regulamentul privind activitatea profesională și calendarul activităților educaționale specifice. În același context, art. 114 din Legea nr. 1/2011 stabilește că orice program de studii autorizat funcționează pe principiul calității necesar pentru satisfacerea încrederii beneficiarilor direcți și indirecți din societate.13. Față de acestea, se consideră că acțiunea Parlamentului, prin adoptarea legii supuse controlului de constituționalitate, reprezintă o ingerință în activitatea de organizare a studiilor universitare și, deopotrivă, o încălcare a autonomiei universitare. Potrivit legii deduse controlului de constituționalitate, o teorie academică devine interzisă prin lege, deci, pentru a se încadra în limitele legii, instituțiile de învățământ superior sunt împiedicate să abordeze studiul teoriei respective sau să organizeze, de exemplu, unități de cercetare cu acest obiect. Ca urmare, legea criticată împiedică realizarea obiectivelor comunității academice și, în consecință, o îndepărtează de la îndeplinirea misiunii sale asumate public, ceea ce determină nerespectarea autonomiei universitare, ca dimensiune constituțională a dreptului la învățătură, prevăzută de art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală.Susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 30 alin. (1) și alin. (2) din Constituție referitoare la libertatea de exprimare și la interzicerea cenzurii14. Se apreciază că adoptarea de către legiuitor a legii în forma dedusă analizei instanței constituționale echivalează cu instituirea unei cenzuri a opiniilor/teoriilor în cercetarea teoretică pe tema identității de gen. Acest lucru reprezintă, de fapt, impunerea unui anumit rezultat, a unei cunoașteri deformate în ceea ce privește materia identității de gen. Or, potrivit art. 30 alin. (2) din Constituție, cenzura de orice fel este interzisă. Mai mult decât atât, norma criticată, prin modul în care va fi aplicată, va avea ca rezultat interzicerea prin lege a unei teorii academice și echivalează cu prestabilirea rezultatului cercetării științifice în materia respectivă, cu scopul ca acesta să se încadreze în limitele legale stabilite. De aceea, această normă este contrară și art. 123 alin. (5) din Legea nr. 1/2011, care prevede că în instituțiile de învățământ superior este asigurată libertatea cercetării, inclusiv în ceea ce privește valorificarea rezultatelor acesteia. Norma, așa cum este stabilită prin legea dedusă atenției Curții Constituționale, este de natură să impună o educație dogmatică în interiorul spectrului preuniversitar și universitar, ceea ce duce și la încălcarea principiului respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învățământ, astfel cum a fost acesta stabilit de Legea nr. 1/2011. Toate aceste aspecte sunt de natură să contravină, de asemenea, și cerințelor de calitate a legii.15. Potrivit art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea libertății de opinie și a libertății de a primi sau de a comunica informații ori idei, în calitate de componente ale libertății de exprimare, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora.16. Or, atât legiuitorul constituant, prin conținutul art. 30 alin. (6) și (7) din Legea fundamentală, instanța constituțională, cât și convențiile internaționale în materie au stabilit expres limitele libertății de exprimare. Drept urmare, într-o societate democratică instituirea oricăror alte limitări prin lege nu poate fi admisă.Susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (4) referitoare la respectarea principiului separației puterilor în stat și a dispozițiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării17. Referitor la învățământul preuniversitar, potrivit art. 64 și art. 65 din Legea nr. 1/2011, disciplinele și domeniile de studiu sunt cuprinse în planurile-cadru de învățământ care, alături de programele școlare din învățământul preuniversitar, constituie Curriculumul național, care este aprobat de Ministerul Educației și Cercetării, în conformitate cu dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. e) din legea mai sus menționată. În ceea ce privește învățământul universitar, Legea nr. 1/2011 stabilește la art. 138 că organizarea programelor de studii este de competența instituțiilor de învățământ superior, cu respectarea legislației în vigoare, iar nomenclatorul domeniilor și al programelor de studii universitare, domeniile și programele de studii universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, locațiile geografice de desfășurare, numărul de credite de studii transferabile pentru fiecare program de studii universitare, formă de învățământ sau limbă de predare, precum și numărul maxim de studenți care pot fi școlarizați, propus de către agențiile de evaluare a calității care au evaluat fiecare program, se stabilesc anual prin hotărâre a Guvernului, promovată de către Ministerul Educației și Cercetării, înaintea datei de 31 martie a anului respectiv.18. Având în vedere dispozițiile legale menționate, rezultă că stabilirea disciplinelor, domeniilor de studii, atât la nivel preuniversitar, cât și universitar, se circumscrie politicii naționale în domeniul învățământului preuniversitar, respectiv cadrului național al calificărilor, aceste atribuții aparținând exclusiv executivului, iar orice modificare a curriculumului se poate face numai în condițiile stabilite potrivit legii. Or, în cazul de față, Parlamentul impune prin lege ce activități, care propagă anumite teorii sau opinii într-un anumit scop, se pot constitui în activități educative care să fie interzise în unitățile de învățământ și, în consecință, ce discipline se pot studia în mediul școlar sau academic. Această reglementare constituie, în fapt, o modificare a curriculumului preuniversitar și universitar, care însă nu poate fi impusă și/sau realizată printr-o lege inițiată și adoptată de Parlament, ci reprezintă exercitarea unei competențe legale a executivului în materia politicii de învățământ, ce se poate realiza doar printr-un act care emană de la nivelul executivului, respectiv prin ordin al ministrului educației și cercetării sau prin hotărâre a Guvernului, după caz.19. Parlamentul, acționând în acest fel și arogându-și competența de inițiere și adoptare a demersului legislativ, în condițiile, domeniul și cu finalitatea menționate, a acționat ultra vires, intrând în aria de competență a autorității executive, singura cu atribuții în domeniul sus-menționat, ceea ce contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) referitoare la respectarea principiului separației puterilor în stat și ale art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție referitoare la statul de drept și la respectarea Constituției și a legilor, precum și ale art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului20. Potrivit expunerii de motive, „odată cu apariția ideologiei de gen, fenomenul prozelitismului, atât pe baza criteriului de sex, cât și a celui de gen, a devenit un pericol real în sistemul de învățământ“ și, „în consecință, propunerea legislativă completează enumerarea interdicțiilor cu interdicțiile prozelitismului pe baza criteriului de sex și a prozelitismului pe baza criteriului de gen.“ Camera decizională a adoptat, cu modificări, legea criticată, în forma în care aceasta a fost transmisă la promulgare. Or, soluția legislativă adoptată pe calea amendamentelor introduse la Senat și care au devenit lege nu cuprinde o justificare reală socială și juridică, ci - din contră - aceasta a determinat o reglementare contradictorie, incoerentă și neinteligibilă, care alterează înțelegerea și aplicarea legii. În condițiile în care legislația în vigoare include dispoziții clare, suficiente și în concordanță cu obligațiile asumate de România ca parte semnatară a unor tratate internaționale, referitoare la domeniul materiei „identității de gen“, legea criticată indică cu atât mai mult expresia unei pure voințe politice care, în lipsa vreunui studiu de impact, a oricărei fundamentări de ordin economic, juridic și social, rămâne în sfera subiectivității. Motivarea noii soluții legislative este, de fapt, contrară unor norme în vigoare, ce au surprins o nevoie socială ce s-a bucurat deja de consacrare legislativă, nefiind legată de o nevoie socială nouă sau de perspectivă. Această tehnică de fundamentare a soluției legislative preconizate echivalează, în esență, cu lipsa motivării, contrar art. 7 din Legea nr. 24/2000. Se invocă în acest sens jurisprudența instanței constituționale referitoare la problematica lipsei de fundamentare temeinică a actelor normative (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019).21. În concluzie, ținând cont atât de motivele precizate, cât și de jurisprudența constituțională în materie, obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, se susține că legea criticată eludează valorile statului de drept, încălcând art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, legea criticată conține dispoziții ce afectează calitatea și predictibilitatea sa, cu consecința încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție. Prin adoptarea acestei soluții legislative, legiuitorul orientează rezultatul studiului/ cercetării respective într-un anume sens și îi stabilește condițiile pentru a se încadra în limitele prevăzute de lege. Or, această reglementare impusă prin legea criticată echivalează cu o interpretare legislativă a unei teorii științifice, ceea ce nu poate face obiectul unei legiferări și contravine respectării rigorilor actului normativ, neputându-se identifica cu precizie rațiunea acestuia sau conduita destinatarilor acestor norme. În aceste condiții, legea dedusă controlului de constituționalitate aduce atingere principiului previzibilității și clarității normelor, așa cum acesta își găsește expresia în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție.22. În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, o soluție legislativă trebuie să țină cont de cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, în ciuda acestor dispoziții, legea criticată, prin norma introdusă la lit. e), vine în contradicție cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, prin care este detaliat conceptul idealului educațional al școlii românești, și intră în dezacord și cu unele dispoziții ale art. 3 și ale art. 118 alin. (1) din același act normativ, care prevăd principiile ce guvernează învățământul preuniversitar și superior, precum și cu cele ale art. 118 alin. (2) din legea amintită, potrivit căruia în învățământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepția măsurilor afirmative prevăzute de lege.23. Astfel, analizând efectul aplicării normei, în forma stabilită la lit. e) de către legea supusă controlului de constituționalitate, acesta constă în interzicerea implicită prin lege a unor teorii la nivel preuniversitar și superior, ceea ce contravine, în mod special, dar nelimitându-se la acestea, și principiului libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme religioase și doctrine politice și principiului libertății academice, astfel cum sunt prevăzute acestea de art. 3 lit. n), respectiv art. 3 lit. l) din Legea nr. 1/2011. Potrivit dispozițiilor legii-cadru a învățământului, libertatea academică este garantată prin lege. Aceasta presupune exprimarea liberă a opiniilor academice, nesuportând îngrădiri de natură ideologică, politică sau religioasă. Totodată, libertatea academică presupune obiectivitate în cunoaștere și formare științifică adecvată, universitățile având libertatea de a impune anumite standarde științifice și etice. De asemenea, personalul didactic, didactic auxiliar și de cercetare se bucură de libertatea academică, iar membrilor comunității universitare le este garantată libertatea academică, în baza căreia ei pot exprima liber opinii academice în spațiul universitar și au libertatea de predare, de cercetare și de creație, în conformitate cu criteriile de calitate academică, potrivit prevederilor art. 304 alin. (3) din Legea nr. 1/2011.24. Prin urmare, se apreciază că prin modificările și completările aduse Legii nr. 1/2011 de către legea supusă controlului de constituționalitate asupra prevederilor art. 7 alin. (1), prin introducerea lit. e), se creează un cadru legislativ confuz, cu reglementări și condiționări diferite pentru aceeași ipoteză normativă - materia identității de gen, ceea ce afectează claritatea și predictibilitatea legii, aspect contrar cerințelor de calitate ale legii, instituite prin art. 1 alin. (5) din Constituție, raportat la Legea nr. 24/2000, așa cum rezultă din interpretarea dată de instanța constituțională. 25. De asemenea, se consideră că legea contravine și Strategiei naționale privind promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați și prevenirea și combaterea violenței domestice pentru perioada 2018-2021, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 365/2018, care prevede, în anexa nr. 1, la capitolul VII intitulat „Direcții de acțiune“, pct. 1 -„Educația“, integrarea perspectivei de gen în manualele școlare, ca direcție de acțiune în creșterea gradului de conștientizare a copiilor și tinerilor cu privire la prevederile legale din domeniul egalității de șanse între femei și bărbați. Analizând și prevederile art. 4 lit. d^2) și d^3) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, se apreciază că legiuitorul a prevăzut o soluție legislativă în sensul delimitării prin definiție, de natură legală, a acestor două noțiuni: cea de „sex“ și cea de „gen“. Ca urmare, legea determină consecințe juridice care nu se corelează cu cele ale altor dispoziții prevăzute de actele normative antereferite, ceea ce echivalează cu promovarea unor soluții normative ce se exclud reciproc. Stabilirea unor soluții juridice diferite pentru aceeași situație normativă reprezintă o contradicție de concepție a legiuitorului, care nu poate fi acceptată. Însă contradicțiile cu alte acte normative, apte să creeze incertitudine sub aspectul dispozițiilor reglementate, generează o lipsă de coerență, claritate și previzibilitate a normei legale, care este de natură să înfrângă principiul securității juridice, sub aspectul componentei sale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, ceea ce încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție.26. Se mai susține că legea criticată intră în contradicție și cu prevederile art. 6 - Politici sensibile la dimensiunea de gen din Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, ratificată de România prin Legea nr. 30/2016, care stabilesc că părțile se vor angaja să includă o perspectivă de gen în implementarea și evaluarea impactului dispozițiilor acestei Convenții și pentru a promova și implementa în mod efectiv politicile de egalitate între femei și bărbați și emancipare a femeilor. Totodată, potrivit art. 14 - Educație din aceeași Convenție, părțile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme, cum ar fi egalitatea între femei și bărbați, rolurile de gen nestereotipe, respectul reciproc, rezolvarea nonviolentă a conflictelor în relațiile interpersonale, violența de gen împotriva femeilor și dreptul la integritate personală, adaptate capacității în evoluție a elevilor, în curriculumul formal și la toate nivelurile de educație. Având în vedere aceste contradicții și ținând cont de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 24/2000, actul normativ nu respectă cerințele legale privind integrarea sa în ansamblul legislației și corelarea cu tratatele internaționale la care România este parte. În același timp, față de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, legea criticată conține dispoziții neconcordante cu reglementările art. 6 și 14 din Convenția de la Istanbul, prevederi ce trebuie însă aplicate cu prioritate. De aceea, legea criticată contravine și soluției instituite de legiuitorul constituant la art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală. Cu privire la existența unor soluții legislative contradictorii, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, că se încalcă principiul securității juridice, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum este consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3), cu raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.
În considerarea argumentelor expuse, se solicită Curții Constituționale să admită sesizarea și să constate neconstituționalitatea legii criticate.27. În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (3) și ale art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.28. Președintele Senatului a transmis punctul său de vedere cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.524 din 22 septembrie 2020. Cu privire la obiecția de neconstituționalitate referitoare la încălcarea principiului autonomiei universitare, se arată că au importanță cel puțin două aspecte: identificarea tipurilor de „activitate“ prin care s-ar intenționa răspândirea teoriei sau opiniei identității de gen și care ar fi calitatea persoanelor care ar contribui la răspândirea teoriei sau opiniei respective; stabilirea caracterului activităților care aveau ca rezultat răspândirea unei astfel de teorii sau opinii. Se arată, în acest sens, că teoria referitoare la identitatea de gen are caracter științific, interesând, din acest punct de vedere, mai multe științe sociale: psihologia, sociologia și chiar antropologia. Nu același lucru se poate afirma despre noțiunea de „opinie de gen“, la care se referă legiuitorul în același text normativ și a cărei răspândire poate fi restrânsă, fără a se afecta autonomia universitară. Se apreciază că problema de care depinde soluția instanței de contencios constituțional vizează interdicția reglementată de normele criticate, respectiv cercetarea de tip universitar și explicarea științifică a caracteristicilor teoriei de gen sau activitățile care prin natura lor nu au vocația de a pune în discuție studiul academic al unor concepte, manifestări, comportamente și opțiuni legate de identificarea biologică a sexului unei persoane, ci doar de a împiedica răspândirea unor manifestări sociale ale unui comportament sexual deviant. În opinia președintelui Senatului, critica de neconstituționalitate denotă o înțelegere greșită chiar a termenului de autonomie în general și de autonomie universitară, în special. Ideea de autonomie a unui subiect ori entități, în raport cu un alt subiect sau entitate exterioară/un organism central, responsabil pentru modul de desfășurare în societate a ansamblului relațiilor sociale, exclude caracterul absolut al autonomiei. Principial, autonomia unei entități se acordă sau este recunoscută de o entitate exterioară superioară în grad celei care urmează să profite de acest statut și care îi permite să se organizeze și să funcționeze în mod liber. Autonomia nu se asumă. Entitatea centrală care recunoaște altei entități (altfel subordonate acesteia) un anumit grad sau statut de autonomie poate restrânge sau extinde autonomia respectivă. 29. Se arată că activitatea de învățământ este considerată o atribuție accesorie a statului, pe care acesta o recunoaște și o atribuie unei unități specializate, care nu are însă dreptul să se sustragă intereselor pe care le apără statul. Entitatea care desfășoară activitate educațională și de învățământ și beneficiază de autonomie în modul său de organizare și funcționare nu se sustrage controlului statului. Chiar Legea nr. 1/2011 prevede în art. 123 alin. (2) că autonomia universitară dă dreptul comunității universitare să își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională, structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane, dar cu respectarea strictă a legislației în vigoare; or, legislația este stabilită de stat prin componenta sa de specialitate: Parlamentul. Rezultă, prin urmare, dreptul Parlamentului, ca entitate statală de reglementare a relațiilor sociale de interes general, să stabilească și norme restrictive în activitatea de învățământ, în vederea apărării unor valori dezirabile în raport cu cerințele de dezvoltare și educare a tinerilor. În lumina acestor considerente, obiecția de neconstituționalitate formulată de Președintele României este lipsită de temei.30. Cu privire la încălcarea libertății conștiinței garantate de art. 29 din Constituție se arată că raportarea textului constituțional la libertatea gândirii, precum și la dreptul persoanei de a-și exprima liber opiniile pe marginea oricăror subiecte de reflecție filozofică, socială, morală etc. nu înseamnă că libertatea de a avea anumite convingeri și, mai ales, de a atrage cât mai mulți aderenți, partizani și susținători ai acesteia nu ar putea fi îngrădită de statul român, dacă aceasta ar aduce atingere valorilor sociale ocrotite de stat. În situațiile în care libertatea de conștiință, indiferent care ar fi formele acesteia, sar exprima în acte, măsuri, decizii ori activități care aduc atingere valorilor ocrotire de stat ori dacă acestea ar fi periclitate, intervenția legitimă a statului este pe deplin justificată. Se apreciază că este forțată raportarea interdicției reglementate de legiuitor în legea criticată la conținutul art. 29 din Constituție. Mai degrabă, textul legal criticat are legătură cu concepția normativă a Adunării Constituante care stă la baza libertății constituționale de exprimare, consacrată în art. 30 alin. (7) din Constituție: apărarea de către stat a moralei publice și a bunelor moravuri. În fond, activitățile ce își propun răspândirea problematicii identității de gen, precum și actele și manifestările sociale conexe acesteia și, mai ales, atragerea de aderenți, chiar și indirect, reprezintă aspecte ale vieții private, și nu teme de studiu universitar. Pentru a fi eficiente, discuțiile, cercetările, seminarele ori conferințele pe teme ale identității de gen trebuie să se desfășoare într-un cadru științific, cu participarea specialiștilor, și nu a unui public aflat el însuși în curs de educare și formare profesională, îndeosebi a elevilor. Altfel, ele se situează în sfera abordărilor profane, fără posibilitatea unor analize științifice, ale căror concluzii să poată fi valorificate de decidenții politici.31. Se mai arată că există o contradicție între critica de neconstituționalitate formulată de Președintele României și sensul normativ al interdicției promovate de Parlament. Astfel, Președintele României critică textul art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 1/2011, astfel cum a fost modificat în legea dedusă controlului de constituționalitate, în sensul că acesta ar fi contrar libertății de conștiință, pe motiv că ar fi vorba de impunerea unui stereotip/clișeu referitor la cercetarea (științifică, de vreme ce se desfășoară într-un cadru educațional și universitar) a unor teorii, pe când norma legală adoptată de Parlament se referă exclusiv la „activitățile în vederea răspândirii teoriei identității de gen“. Rezultă că ceea ce a urmărit Parlamentul prin modificarea alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 1/2011 este interzicerea activității de răspândire (de prozelitism) a unor manifestări, opțiuni personale legate de alegerea sexului, și nu analiza ori cercetările științifice și dezbaterile teoretice pe această temă.32. În privința criticii că actul normativ ar conține dispoziții contradictorii, neclare, imprecis formulate, ceea ce ar atrage alterarea înțelegerii și aplicării legii, și că ar fi lipsit de o fundamentare temeinică, se consideră că aprecierea clarității dispozițiilor legale este o chestiune de subiectivitate, fiecare interpret al legii având percepția sa asupra semanticii cuvintelor folosite de legiuitor. 33. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.515 din 22 septembrie 2020, prin care se apreciază că sesizarea de neconstituționalitate este întemeiată. 34. Cu titlu prealabil, se arată că, potrivit art. 30 alin. (1) din Constituție, libertatea de exprimare a opiniilor este inviolabilă, iar conform art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală, autonomia universitară este garantată. Dată fiind formularea generică utilizată, se poate ajunge, în procesul de interpretare și aplicare, la interzicerea/limitarea, tale quale, în spațiul educațional, a unor discuții/dezbateri având ca obiect problematica sensibilă a transgenderismului, putând intra sub incidența normei prohibitive chiar și referirile minimale ori tangențiale la acest subiect. Neîndoielnic, dezideratul protecției copiilor și tinerilor, în plan ideologic, este unul legitim, însă nu poate fi extins până în punctul în care să se afecteze, până la anihilare, drepturi și libertăți care sunt inerente într-un stat de drept, democratic. Trebuie avute în vedere, în acest context, și noile coordonate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în problematica transsexualității. Astfel, dreptul persoanei fizice la autodeterminare a căpătat noi valențe, contururile fiind trasate prin Hotărârea din 6 aprilie 2017 în Cauza A.P., Garçon și Nicot împotriva Franței. Curtea a statuat că respingerea cererii celui de-al doilea și a celui de-al treilea reclamant, de modificare a stării lor civile, pe motiv că aceștia nu au stabilit caracterul ireversibil al transformării înfățișării lor, adică nu au demonstrat că suferiseră o operație de sterilizare sau un tratament medical care implica o probabilitate foarte mare de sterilitate, constituie o încălcare de către statul pârât a obligației sale pozitive de a garanta dreptul acestora la respectarea vieții lor private, fiind violat, așadar, art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului (paragraful 135). Or, este cunoscut faptul că, în sistemul român de drept, de la momentul ratificării sale prin Legea nr. 30/1994, Convenția europeană a drepturilor omului s-a integrat „blocului de constituționalitate“, devenind parte din dreptul intern, așa cum a statuat în mod constant și Curtea Constituțională: „(...) raportarea la oricare dintre textele sale este impusă aceluiași regim cu cel aplicabil raportărilor la dispozițiile din Legea fundamentală“. Forța juridică a Convenției (ca de altfel a oricărui tratat internațional privind drepturile omului) este dată de dispozițiile art. 20 din Constituție, care statuează, în materia drepturilor fundamentale ale omului, preeminența reglementărilor internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Raportat la aceste elemente, este indubitabil faptul că soluțiile novatoare din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie să facă obiectul unor dezbateri academice, inclusiv în spațiul educațional, care nu ar putea și nu ar trebui să fie calificate drept instrumente de propagandă a teoriei identității de gen, ci demersuri exclusiv științifice.35. Referitor la sesizarea de neconstituționalitate formulată se apreciază că este întemeiată critica referitoare la încălcarea art. 29 privind libertatea conștiinței din Legea fundamentală, având în vedere și considerentele din Decizia Curții Constituționale nr. 669 din 12 noiembrie 2014 (invocată în cuprinsul sesizării), prin care Curtea a statuat următoarele: „(...) pe de o parte, există o obligație negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credință religioasă, iar, pe de altă parte, există și obligația pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învățăturilor unui anumit cult sau credință religioasă, să creeze cadrul legislativ și instituțional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art. 29 și art. 32 din Constituție. Însă, în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situația de a-și apăra sau proteja libertatea conștiinței, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligației negative a statului, care, în virtutea acestei obligații, nu poate impune studierea religiei“. Deși aceste considerente au în vedere ipoteza asigurării educației religioase, mutatis mutandis, ele pot fi extrapolate în orice situație legată de asigurarea libertății de gândire și a opiniilor.36. Cât privește încălcarea art. 16 alin. (1), a art. 32 și 49 din Constituție, se apreciază că raportat la argumentele invocate în cuprinsul instrumentului de prezentare și motivare, normele juridice adoptate sunt în legătură cu realizarea dreptului la învățătură în cadrul unităților de învățământ, după cum în mod pertinent se subliniază în sesizare, fiind create premisele aplicării arbitrare, condiționat de modul subiectiv în care destinatarii normei pricep o anumită teorie/opinie. Mai mult, limitarea exercițiului dreptului fundamental la învățătură și al dreptului copiilor și tinerilor la un regim special de protecție și asistență nu satisface nici testul proporționalității, potrivit exigențelor degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind asigurat justul echilibru între măsurile luate și interesul public ocrotit.37. Având în vedere dimensiunea principiului fundamental al autonomiei universitare, astfel cum aceasta este trasată în jurisprudența Curții Constituționale, se apreciază că este întemeiată critica în sensul că soluțiile normative adoptate „reprezintă o ingerință în activitatea de organizare a studiilor universitare și, deopotrivă, o încălcare a autonomiei universitare“.38. Sunt întemeiate și susținerile privind încălcarea art. 30 alin. (1) și (2) din Constituție referitoare la libertatea de exprimare și la interzicerea cenzurii în condițiile în care, în configurarea normativă adoptată de Parlament, dispoziția legală analizată creează premisele interzicerii prin lege a unei teorii științifice/academice, echivalând astfel cu instituirea unei cenzuri a opiniilor în domeniul cercetării teoretice dedicate problematicii transgenderismului. După cum s-a susținut în mod constant în doctrină, protecția libertăților este un scop major, cu atât mai important cu cât amenințările sunt uneori mai puțin vizibile, dar la fel de periculoase. Redactorii Convenției europene a drepturilor omului s-au arătat deosebit de vigilenți în ceea ce privește libertățile esențiale, precum libertatea de exprimare, libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Fundamentul esențial al unei societăți democratice, una dintre condițiile progresului, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenția europeană, presupune din partea statelor nu numai o obligație generală, negativă, de a se abține de la orice îngrădiri, dar și o obligație pozitivă de a asigura caracterul pluralist al informației, transmiterea liberă prin mijloace tehnice sau orice alte forme de expresie. 39. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (4) și a art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, se apreciază că, așa cum în mod judicios se punctează în cuprinsul sesizării, reglementarea constituie, în realitate, o modificare a curriculumului preuniversitar și universitar, care nu poate fi însă impusă și/sau realizată prin lege, ci reprezintă „exercitarea unei competențe legale a executivului în materia politicii de învățământ“. Procedând de o asemenea manieră, Parlamentul a nesocotit principiul separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, prin depășirea prerogativelor constituționale consfințite de art. 61 alin. (1).40. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (3) și (5), precum și a art. 20 alin. (2) din Constituție, se arată că, din analiza expunerii de motive, se poate constata faptul că nu este indicată o justificare reală, socială și juridică, adoptarea soluției normative analizate generând o reglementare contradictorie și incoerentă. Critica este întemeiată, în sensul că tehnica de fundamentare a soluției legislative echivalează, în esență, cu lipsa motivării, fiind nesocotite exigențele degajate din jurisprudența Curții Constituționale în materia motivării actelor normative. Totodată, prin maniera de redactare se creează un cadru legislativ confuz, generând riscul apariției unor vicii de neconstituționalitate în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legii, în componenta sa privind claritatea și previzibilitatea. 41. Președintele Camerei Deputaților nu a comunicat punctul său de vedere. 42. La dosar au fost depuse memorii amicus curiae în favoarea sesizării de neconstituționalitate de către: „experte și experți juriști care sunt membri sau foști membri ai rețelei europene în domeniul egalității de gen non-discriminării EELN“, sub semnătura doamnei Iustina Ionescu, membră (cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.554 din 23 septembrie 2020); „cadre didactice din mediul universitar și cercetători cu experiență consistentă în domeniul studiilor de gen și cu expertiză în sfera științelor sociale și juridice (...) institute de cercetare, asociații profesionale universitare“ (transmis sub semnătura domnului Remus Pricopie, rector al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.622 din 25 septembrie 2020); Asociația ACCEPT (sub semnătura doamnei Teodora Ion-Rotaru, directoare executivă, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.623 din 25 septembrie 2020); ILGA-Europe, Transgender Europe, Central ARIE, Federația Internațională pentru Drepturile Omului, Centrul pentru Drepturile Reproductive, Asociația ACCEPT (sub semnătura doamnei Evelyne Paradis, directoare executivă ILGA-Europe, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.636 din 25 septembrie 2020); doamna Ionela Băluță, profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București (cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.652 din 28 septembrie 2020); ELSA București (sub semnătura domnului Vlad-Gabriel Obreja, președinte, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.655 din 28 septembrie 2020); Asociația ACCEPT, „cu sprijinul Coaliției pentru Egalitate de Gen (...) susținut de 28 de organizații neguvernamentale (sub semnătura doamnei Teodora Roseti, directoare executivă, Asociația ACCEPT, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.686 din 29 septembrie 2020); Scrisoarea raportorilor speciali ONU (transmisă sub semnătura doamnei Teodora Ion-Rotaru, coordonatoare programe ACCEPT, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 7.154 din 11 noiembrie 2020).43. La dosar au fost depuse, de asemenea, memorii amicus curiae în sensul respingerii sesizării de neconstituționalitate de către: Alianța Familiilor din România și Asociația Pro-Vita pentru Născuți și Nenăscuți - Filiala din București (transmis de SCPA Macovei Asociații cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.621 din 25 septembrie 2020); Asociația Medicilor Catolici din București (sub semnătura doamnei Maria Duncă-Moisin, președinte AMCB, și a doamnei Andreea Popescu „fost jurist CEDO“, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.685 din 29 septembrie 2020); Alianța Părinților (sub semnătura domnului Cristian Filip, președinte, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.740 din 30 septembrie 2020); Asociația Femina Europa (sub semnătura doamnei Anne Girault, președinte, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 6.549 din 26 octombrie 2020).44. La termenul de judecată din data de 30 septembrie 2020, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 28 octombrie 2020, iar apoi pentru 18 noiembrie 2020, 9 decembrie 2020 și, respectiv, 16 decembrie 2020, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președintelui Senatului și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:45. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 1, 10, 15 și 18 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze sesizarea de neconstituționalitate. 46. Astfel, sesizarea a fost formulată de Președintele României, titular al dreptului de sesizare a Curții Constituționale cu obiecții de neconstituționalitate, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție. Obiectul sesizării se încadrează în competența Curții, stabilită de textele mai sus menționate, acesta vizând dispoziții ale Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011, adoptată de Parlament, dar nepromulgată. În ceea privește termenul de sesizare se constată că, potrivit fișei legislative, legea criticată a fost adoptată în data de 16 iunie 2020 de Senat, în calitate de Cameră decizională. În 17 iunie 2020 a fost depusă la secretarul general al Senatului, pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curții Constituționale, iar în data de 22 iunie 2020 a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională în data de 10 iulie 2020, așadar, în cadrul termenului stabilit de art. 77 alin. (1) din Constituție. Rezultă, așadar, că sesizarea este admisibilă sub toate cele trei aspecte ce privesc legalitatea sesizării analizate.47. Examinând criticile de neconstituționalitate formulate, prin care se susține, în esență, că este neconstituțională soluția legislativă prin care sunt interzise în unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale, inclusiv în unitățile care oferă educație extrașcolară, activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași, Curtea observă că aceste critici se referă exclusiv la soluția legislativă consacrată de dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e), introduse prin articolul unic al Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011, având următorul cuprins:ARTICOL UNICLa articolul 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, cu modificările și completările ulterioare, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins: Articolul 7(1) În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale, inclusiv în unitățile care oferă educație extrașcolară, sunt interzise:
(…) e) activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași.48. Astfel fiind, Curtea reține ca obiect al sesizării de neconstituționalitate dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. e), introduse prin articolul unic al Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011.49. Prevederile constituționale invocate în motivarea sesizării sunt cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) și (5), referitoare la statul de drept, principiul separației puterilor în stat, respectiv la respectarea Constituției și a legilor, ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalității cetățenilor în fața legii în coroborare cu cele ale art. 32 privind asigurarea accesului la învățătură și cu cele ale art. 49 privind protecția copiilor și tinerilor, ale art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, ale art. 29 privind libertatea conștiinței, ale art. 30 alin. (1) și (2) referitoare la libertatea de exprimare și la interzicerea cenzurii, ale art. 32 alin. (6) referitoare la autonomia universitară, precum și ale art. 61 alin. (1) teza a doua, conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.50. Procedând la analiza acestor critici, Curtea reține următoarele: