DECIZIA nr. 572 din 31 octombrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. a) şi d) şi alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

Marian Enache	- președinte
Mihaela Ciochină	- judecător
Cristian Deliorga	- judecător
Laura-Iuliana Scântei	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Ionița Cochințu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 138 alin. (1) lit. a) și d) și alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, excepție ridicată de Eross Eniko în Dosarul nr. 3.463/96/2013*/a7 al Tribunalului Harghita - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.097D/2020.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea nr. 13 din 5 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.463/96/2013*/a7, Tribunalul Harghita - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 138 alin. (1) lit. a) și d) și alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, excepție ridicată de Eross Eniko într-o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.097D/2020.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile criticate nu respectă exigențele de calitate a legii, întrucât nu prevăd în mod expres faptul că pentru angajarea răspunderii administratorului unei societăți, pe lângă condiția faptei ilicite, este necesară și condiția ca încetarea plăților de către o societate, respectiv insolvența acesteia să fi fost consecința acestei fapte ilicite, astfel că, în practică, textul de lege este aplicat în mod diferit, iar consecința acestei aplicări este aceea de a atrage sancțiuni pecuniare și alte sancțiuni mult mai grave cum ar fi decăderea din dreptul de a fi administrator. Prin urmare, sancțiunile aplicabile și efectele pe care le produc normele în discuție au un caracter preponderent penal și se circumscriu noțiunii de acuzație în materie penală, însă nu oferă garanțiile aferente acestei acuzații, respectiv: dreptul la un proces echitabil, principiul securității juridice, principiul ne bis in idem, principiul nullum crimen/nulla poena sine lege, imprescriptibilitatea faptelor (privite atât prin normele cuprinse în Legea fundamentală, cât și prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), aspect ce conduce și la încălcarea dreptului la muncă, a libertății economice, a principiului egalității în drepturi, a patrimoniului și a drepturilor nepatrimoniale. În contextul criticilor de neconstituționalitate se face referire la jurisprudența Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia principiilor menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate.6. Tribunalul Harghita - Secția civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în materie. 7. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. 8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: 9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. a) și d) și alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, care au următorul cuprins: – Art. 138 alin. (1) lit. a) și d) și alin. (2):(1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; (…)d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; (…)(2) Aplicarea dispozițiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracțiuni.11. Curtea observă că Legea nr. 85/2006 a fost abrogată prin art. 344 lit. a) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, iar prin art. 343 se dispune faptul că procesele începute înainte de intrarea în vigoare a acestei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date. Având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale în redactarea criticată.12. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității (în componenta privind calitatea legii, ale art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii, ale art. 45 - Libertatea economică, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi și ale art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă. De asemenea, sunt menționate art. 47 și 56 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil și art. 7 paragraful 1 referitor la principiul legalității incriminării și al pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile criticate fac parte din capitolul IV - Răspunderea membrilor organelor de conducere din Legea nr. 85/2006. Referitor la atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență, Curtea reține că în succesiunea evenimentelor desfășurate în procedura insolvenței prevăzute de legea în discuție, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii simplificate, întocmește și supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la data desemnării lichidatorului, un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă. În acest context, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile antereferite sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului. 14. În acest context, art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 menționează faptele pentru care se poate antrena răspunderea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, printre acestea regăsindu-se și cele reglementate la lit. a) și d), potrivit cărora persoanele menționate (i) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu ori în cel al unei alte persoane sau (ii) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile ori nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.15. Față de aceste dispoziții legale, autoarea excepției de neconstituționalitate este nemulțumită că, în practică, normele criticate sunt interpretate și aplicate diferit, conducând la sancțiuni pecuniare, precum și la sancțiuni de altă natură, chiar penale, mult mai drastice decât decăderea din dreptul de a fi administratorul societății, ca urmare a faptului că nu stabilesc, în mod concret, ipoteza că intrarea în insolvență este consecința faptelor prevăzute de normele criticate și care atrag răspunderea subiecților prevăzuți de lege, fiind lăsat la îndemâna autorităților îndrituite cu aplicarea procedurilor de insolvență să aprecieze dacă intrarea în insolvență este consecința faptelor ilicite.16. Având în vedere cadrul legislativ mai sus prezentat, prin Decizia nr. 1.312 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 21 decembrie 2011, Curtea a reținut că dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită să fie stabilită, ci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere dacă au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a societății comerciale debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile în materia insolvenței și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent. În cadrul acestui proces, persoana a cărei responsabilitate se cere a fi stabilită poate exercita fără nicio îngrădire dreptul la apărare, precum și căile legale de atac (pentru identitate de rațiune, a se vedea și Decizia nr. 449 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 18 iulie 2011). 17. De asemenea, cu privire la natura juridică a răspunderii persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitorului, precum și la condițiile răspunderii, dacă acestea au comis vreuna dintre faptele ilicite în discuție, prin Decizia nr. 370 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 771 din 10 august 2021, paragrafele 22 și următoarele, Curtea a învederat că aceasta este o răspundere civilă, iar, în funcție de izvorul obligației încălcate, răspunderea civilă poate fi delictuală pentru fapta proprie sau contractuală și care este condiționată de existența unui pasiv neacoperit, dar poate fi incidentă în toate formele procedurii insolvenței, respectiv generală sau simplificată, de reorganizare ori faliment, iar această formă de răspundere civilă nu poate fi angajată decât dacă debitorul este persoană juridică și numai în cadrul procedurii insolvenței. În ceea ce privește condițiile răspunderii, Curtea a arătat că răspunderea civilă în discuție presupune îndeplinirea următoarelor condiții: (i) săvârșirea unei fapte ilicite, (ii) existența prejudiciului, (iii) existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și (iv) vinovăția făptuitorului, iar, în conformitate cu dispozițiile Codului civil [art. 1.357 alin. (1)], cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare și, prin urmare, faptele care pot atrage răspunderea civilă (a persoanelor avute în vedere de dispozițiile care stabilesc aceste fapte pentru care se poate antrena răspunderea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului) trebuie să fie ilicite, adică să fie comise cu nesocotirea unor dispoziții legale sau cu încălcarea unor reguli convenționale. Cele patru condiții ale răspunderii civile, mai sus menționate, trebuie îndeplinite indiferent de natura răspunderii - răspundere delictuală sau contractuală. Singura diferență dintre cele două forme de răspundere civilă nu este în materia condițiilor, ci a probațiunii, întrucât, în timp ce în cazul răspunderii delictuale toate cele patru condiții trebuie dovedite, în cazul răspunderii contractuale, una dintre ele este prezumată relativ, și anume vinovăția, dacă în prealabil se face dovada că persoana în cauză a încălcat o obligație contractuală. 18. Astfel, referitor la faptul că persoanele în cauză au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea, Curtea a arătat că: (i) în ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică faptul că nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență; (ii) simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență; (iii) normele juridice care reglementează organizarea și ținerea evidențelor contabile sunt cuprinse în Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 18 iunie 2008, și în normele sale de aplicare; (iv) ținerea unei contabilități fictive, cauzarea dispariției unor documente contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu legea pot realiza atât conținutul faptelor prevăzute de dispozițiile criticate, cât și al unor infracțiuni, cum ar fi infracțiunea de bancrută frauduloasă [art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul penal] sau infracțiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, ori pot întruni conținutul unei contravenții la regimul fiscal; (v) având în vedere faptul că, în sine, încălcarea normelor privind ținerea contabilității nu este producătoare de prejudicii, nu este suficientă simpla existență a neținerii contabilității în conformitate cu legea, ci mai este necesar ca prin această faptă să se fi produs starea de insolvență, adică să existe o legătură de cauzalitate între faptă și starea de încetare a plăților, faptă ce poate constitui nu doar o faptă ilicită din punct de vedere civil, ci poate realiza conținutul infracțiunii de bancrută frauduloasă sau al unor infracțiuni ori contravenții la regimul fiscal; (vi) pentru ca nerespectarea prevederilor referitoare la evidența contabilității să atragă răspunderea pentru intrarea în insolvență, este necesară dovedirea existenței prejudiciului, a culpei și a legăturii de cauzalitate între faptă și intrarea în insolvență a debitoarei; (vii) întrucât acțiunea necesită stabilirea unei legături de cauzalitate între fapta administratorului și insuficiența activului, nu sunt suficiente existența faptei de a nu ține o contabilitate periodică și nerespectarea dispozițiilor legale, fără a se concretiza modul în care această faptă a dus la insuficiența activelor; (viii) indiferent dacă este instituită prezumția că nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea, pentru atragerea răspunderii este necesară probarea faptului că neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de legea contabilității a contribuit la starea de insolvență, fiind necesară mai întâi dovada certă a săvârșirii faptelor referitoare la ținerea contabilității și apoi caracterul lor ilicit. 19. Față de aceste considerente, Curtea a subliniat că aceste aspecte nu intră în sfera atribuțiilor instanței de contencios constituțional, ci rămân la latitudinea instanței competente, întrucât administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului, va promova acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale (Decizia nr. 370 din 3 iunie 2021, precitată, paragraful 28).20. În ceea ce privește legătura de cauzalitate, Curtea a reținut că între fapta ilicită și prejudiciu (starea de insolvență, în terminologia legii) trebuie să existe o relație directă de la cauză la efect, în sensul că lipsa disponibilităților se datorează faptei prevăzute de lege, neintrând în domeniul „cauzelor“ faptele care au favorizat, iar nu care determinat ori au contribuit la producerea stării de insolvență a debitorului. Or, conform dispozițiilor criticate, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată/suportat de membrii organelor de conducere și/sau de supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului. Săvârșirea unei fapte ilicite dintre cele prevăzute limitativ de lege și existența unui prejudiciu sunt două condiții necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenată răspunderea unei persoane în temeiul prevederilor legale ce reglementează atragerea răspunderii. Prin urmare, este necesar să se probeze și împrejurarea că prin săvârșirea faptei de către subiect a fost cauzat un prejudiciu debitorului și, indirect (consecutiv), creditorilor. Deci instanța trebuie să rețină că insolvența a fost determinată, în tot sau în parte, de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă (Decizia nr. 370 din 3 iunie 2021, precitată, paragrafele 29 și 30).21. Similar celor mai sus reținute și în coroborare cu acestea, este și situația faptei de a folosi bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, soluție legislativă criticată, de asemenea, în prezenta cauză, fiind necesar a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile, precum și celelalte aspecte mai sus învederate, pentru atragerea răspunderii în contextul dat, întrucât faptele prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a) pot realiza și conținutul (i) unor infracțiuni prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea societăților nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, potrivit căruia se pedepsește cu închisoare ori cu amendă fondatorul, administratorul, directorul general, directorul, membrul consiliului de supraveghere sau al directoratului ori reprezentantul legal al societății care folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect, (ii) al infracțiunii de gestiune frauduloasă sau (iii) al infracțiunii de delapidare, după caz. Tocmai de aceea, prevederile art. 138 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 statuează că aplicarea dispozițiilor art. 138 alin. (1) din aceeași lege nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracțiuni.22. Prin urmare, raportând critica de neconstituționalitate la considerentele antereferite, Curtea reține că aspectele invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate sunt chestiuni ce țin de interpretarea și aplicarea legii. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea legii, cu referire la conținutul și întinderea celor două noțiuni cuprinzătoare, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a reținut că acestea acoperă identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanța de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspecte (a se vedea Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009), în speță fiind vorba despre interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 85/2006 cu referire la faptele care ar conduce la antrenarea răspunderii persoanelor cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului. 23. În acest context, Curtea are în vedere faptul că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar, dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, iar interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară, cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal (Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragrafele 59 și 62). 24. Totodată, prin Decizia nr. 393 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 25 august 2020, paragraful 25, instanța de contencios constituțional a reținut că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Așadar, aplicarea și interpretarea legii sunt chestiuni ce țin de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, al instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, și, prin urmare, din această perspectivă, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă.25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 138 alin. (1) lit. a) și d) și alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, excepție ridicată de Eross Eniko în Dosarul nr. 3.463/96/2013*/a7 al Tribunalului Harghita - Secția civilă.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Harghita - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 31 octombrie 2024.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Ionița Cochințu
-----